Reportaj emoționant despre retragerea unei legende!** O, rămâi!

În urmă cu câteva zile, lotul național de kaiac-canoe a început
pregătirea pentru anul competițional 2010. Obiective, medalii,
visuri de glorie, nimic nu pare schimbat: istoria este aceeași în
fiecare an. Din această toamnă, un pic știrbită și fără acela care a „reinventat”
canoea românească, Ivan Patzaichin. Contestat de cei pe care i-a
ridicat, „Amiralul” a ales să se retragă de la lot, o decizie
dureroasă pe care însă a cântărit-o bine.

La ora prânzului, aleile Parcului Herăstrău, frumos „pictate” de
toamna târzie, sunt pustii. Vântul puternic și ploia măruntă i-au
alungat și pe cei câțiva oameni ieșiți la plimbare. „Niciodată nu
mi-a plăcut frigul. De mic copil aveam problema asta. Însă nu am
lăsat să se vadă, eram tot timpul primul care ieșea pe apă, pentru
că mi-a plăcut să trec peste lucrurile astea”, spune Ivan
Patzaichin și mângâie cu privirea bărcile de agrement aliniate
cuminți una lângă alta. Apa lacului tresaltă neliniștită făcând ca
micuțele ambarcațiuni să se lovească între ele, într-un zgomot ce
leagă povești și gânduri.

42 de
ani de
cantonamente

Amintirile se deapănă repede și lasă în urmă stufărișul Deltei, la
Mila 23, locul unde s-a născut, Jocurile Olimpice din 1972, când a
scris istoria unui aur olimpic cu pagaia ruptă, și 42 de ani ca
sportiv și apoi ca antrenor, în care a bătut zilnic apele lacului
Snagov. O viață de om, plină de bucurii, de medalii, de dezamăgiri
și eșecuri și, în ultimii ani, de multe contestații și acuze. „Un
sportiv simte când vine momentul să se retragă, iar un antrenor… de
obicei la noi, pentru el simt alții. Au fost multe lucruri care
m-au determinat să plec, dar mai ales trădarea unor oameni în care
eu am crezut”, oftează „Amiralul”.

Loc
rupt din
suflet

Faptul că unii dintre cei pe care îi considera prieteni l-au
contestat și l-au lovit pe la spate este rana care se vindecă cel
mai greu. „Nu mă așteptam, și acum, dacă mă gândesc, îmi tot repet
că poate nu este așa. Să spună că din cauza mea nu puteau ei să
crească și că stau în calea viitorului lor, ce să mai zic…”,
oftează el. Viața de om dusă într-un permanent cantonament nu poate
fi uitată ușor, iar orice drum prin apropierea bazei de kaiac-canoe
este plin de semnificații. „De câte ori mă apropii de Snagov, de
bază, am un gol în stomac. Este locul unde am stat toată viața. Așa
este și când merg acasă și simt de departe mirosul Dunării. Mă
cuprinde un dor de copilărie, de viața de atunci. Sunt locuri parte
din mine, din sufletul meu”, murmură încet și ochii i se umplu de
lacrimi.

Vechile
obiceiuri rămân

După ce din 1967 a avut de respectat zilnic un orar strict, în care
la ora șapte dimineața era la încălzire, acum redescoperă bucuria
de a dispune cum vrea de propriul timp. „Deși mă trezesc tot așa
dimineața, îmi permit să mai stau un pic, să beau liniștit cafeaua,
să nu îmi planific nimic pentru o zi. E greu, dar sunt un tip
adaptabil”, râde el. În plus, a fost „adoptat” de COSR, unde de
câțiva ani este președintele Comisiei de Etică: „Pentru mine, cei
de acolo sunt ca o familie. Nu există invidii, răutăți, orgolii,
este un loc unde s-au adunat mulți oameni de calitate. Mă bucur că
o să am mai mult timp pentru a fi acolo”. La finalul unei cariere
scrise cu zeci de medalii mondiale, europene și olimpice, Ivan
Patzaichin a acceptat o nouă provocare, aceea de a trăi alături de
cei dragi toate momentele pe care, în trecut, le parcurgea repede,
în fugă.

Pleacă
și de la Dinamo

Retragerea de la conducerea lotului național nu este singura pe
care „Amiralul” a luat-o în acest an. El este decis să renunțe și
la funcția de antrenor, la club: „Ar fi prea dureros pentru mine să
rămân acolo, de aceea plec și de la Dinamo. Am acceptat că s-a
terminat un capitol din viața mea. Mă gândesc la niște proiecte,
vreau să las celor ce vor veni tot ce am învățat eu. Mă gândesc că
poate le va folosi, cândva”. Este începutul unei alte etape în care
rolul principal îl va avea familia și „gașca de prieteni”, cum îi
place să spună, oameni de care îl leagă peste 30 de ani de
prietenie. „Măcar ultima parte a vieții mele să le-o dedic lor.
Fără sprijinul lor nu aș fi făcut nimic”, mărturisește el.